Un interviu senzațional pe care Vadim Ghirda l-a acordat revistei Avatar Photo Magazine.

Vadim Ghirdă este un fotograf recunoscut pentru munca sa fotojurnalistică, în special în zona de conflict și război. A fotografiat evenimente majore din întreaga lume – conflicte armate, crize umanitare și evenimente politice importante. Imaginile sale au fost publicate în numeroase publicații din întreaga lume și au fost premiate la nivel international, inclusiv cu un prestigios premiu Pulitzer, premiu câștigat alături de alți 5 colegi din agenția Associated Press.

Documentezi zone de conflict și de război de foarte mult timp. Cum a început drumul acesta? Din toate genurile de fotografie, de ce acesta, și de ce război? Care sunt motivele pentru care un tânăr pasionat de fotografie își dorește să facă tocmai asta, și nu altceva, care implică mai puține riscuri și suferință?

A început întâmplător, ca și majoritatea drumurilor interesante. Nu am ales să fac fotografie de presă și cu atât mai puțin de conflict. Îmi plăcea să fac fotografii (portrete) când eram în liceu și am avut șansa să cunosc fotografi de la Associated Press la sfârșitul lui 1989. Am început să fac fotografii pentru AP în 1990 când România era o „zonă de conflict”. Nu în sensul din dicționar al cuvântului, dar erau foarte des evenimente destul de violente. Apoi am mers în Transnistria și în Iugoslavia. De la asta am primit o „etichetă” de persoană care „a mai făcut” genul acesta de muncă și am continuat să merg în astfel de locuri. Pe lângă faptul că era o slujbă ideală, făceam fotografie, îmi plăcea, și primeam și leafă pentru asta, a existat pentru un timp și o dimensiune de ego în a face meseria aceasta. Oamenii au o înclinație foarte neplăcută și surprinzătoare, pentru un animal presupus inteligent, de a se simți bine doar dacă se consideră, chiar și fără nicio dovadă, superiori altora. Fără să generalizăm, jurnaliștii, mai ales cei care lucrează în zone mai dificile, au uneori înclinația de a se simți într-o categorie superioară „oamenilor simpli” așa cum auzim la televizor în mod enervant că sunt numiți semenii noștri. Mă întreb de multe ori cine a inventat această sintagmă. Prin natura meseriei, jurnaliștii află știrile înaintea „omului simplu” pentru că ei sunt cei care le comunică. De asemenea, jurnaliștii petrec timp în imediata apropiere a „oficialilor”, pe care „omul simplu” îi vede doar la televizor sau, dacă are mare noroc, la intervale de aproximativ 4-5 ani și în persoană, pentru câteva minute. Mulți „oficiali”, iarăși fără să generalizăm, uită rapid și complet că, de fapt, ei lucrează pentru „omul simplu” și nu invers. Uită că sunt niște oameni ca oricare dintre noi, nu e nimeni cu adevărat diferit ca ființă de oricine altcineva. Proximitatea față de acești oameni, unii foarte derutați moral, face și ea ca unii jurnaliști să simtă că aparțin unui etaj superior al speciei. Am avut și eu forme ale acestei boli la început, nu-mi face deloc plăcere să-mi amintesc dar e obligatoriu să nu uit și să vorbesc despre asta. Am înțeles, târziu, dar e unul dintre puținele cazuri în care chiar cred că se aplică „mai bine mai târziu decât niciodată”, că, dacă nu-mi asum calm greșelile și nu mă împac cu persoana care eram când le-am făcut, nu le pot depăși. Mai grav, e foarte probabil să le repet. Sună simplu asta cu asumatul, pentru mine nu este, dar e singura cale. Greșelile pe care nu le conștientizăm sau le ascundem capătă o putere nejustificată asupra noastră. Orice ascundem despre noi, față de noi înșine sau de ceilalți, devine o povară, o vulnerabilitate.

Deschiderea totală, în aparență, pare că ne face vulnerabili, în realitate are exact efectul opus. Ușor de zis, nu atât de greu de făcut cum ar părea. Nu există o justificare pentru a te simți superior, ca ființă, unei alte ființe. Pot să fiu într-o poziție socială mai bună decât altcineva din motive ce țin preponderent de noroc. Nu înseamnă în niciun caz că sunt un om mai bun din vreun punct de vedere decât cei în situații mai rele decât a mea. Nu spun că totul este exclusiv noroc; evident, contribuția personală este absolut determinată. Însă, în absența „norocului”, a unui context favorabil cel puțin la început de drum, efortul personal nu este suficient. Este ușor să uiți asta și să începi să-ți privești de sus semenii.

Din punct de vedere psihologic și uman, care sunt calitățile pe care ar trebui să le aibă cineva pentru a rezista să facă fotoreportaj de război?

Răspuns cinstit: Nu știu sigur. Ca să mă bag în seamă, spun că, pentru a face ORICE fel de jurnalism de calitate, este nevoie de empatie și o conștientizare a lucrurilor despre care am bătut câmpii mai sus: cu toții suntem „omul simplu”, orice afectează o singură persoană ne afectează până la urmă pe toți. Ajută să înțelegi că lucrezi exclusiv în serviciul oamenilor, atenția asupra persoanei tale este un efect secundar, riscant chiar. Pentru că, dacă devii dependent de atenție, este sfârșitul tău ca jurnalist adevărat. În curând vei crede că ești un fel de zeitate și te vei comporta ca atare. Oamenii te vor vedea însă ca ceea ce ești, o zeitate de grădină, din aceea mică, din ghips. Asta nu e ideal pentru un jurnalist, având în vedere că oamenii nu își prea deschid sufletul în fața statuilor de grădină. Dacă faci munca asta cu gândul la propria persoană, oamenii vor simți că îi privești doar ca pe un ingredient în procesul tău de PR personal și vor reacționa în consecință. Calitatea esențială a unui interviu, a unei fotografii sau a unui reportaj video vine din nivelul de deschidere, deci de încredere, pe care oamenii îl au față de cel care îl face. De multe ori petrecem extrem de puțin timp alături de cei pe care îi fotografiem, despre care scriem, etc. În acest timp scurt, încrederea celui intervievat poate fi doar instinctivă și instinctul nu poate fi păcălit. În special oamenii care au suferit vor simți fără greșeală dacă îi privești ca pe niște obiecte într-o imagine cu care să-ți faci reclamă, sau chiar te pui în locul lor, privindu-i ca pe tine însuți, dacă ai „norocul” lor. E esențial să-ți înțelegi rolul, misiunea. În jurnalism, aceasta este de a informa obiectiv oamenii, nimic mai mult. Concluziile le trag aceștia, treaba ta este doar să prezinți faptele, nu să le spui ce să gândească. Eroii și cititorii sunt importanți, tu ești doar un mesager, un mediu de transfer.

Recompensa ta este încrederea acestor două grupuri iar un om nu-ți poate oferi nimic mai de preț decât încrederea sa.

Dacă vine mâine la tine un tânăr fotograf și îți spune că vrea să-ți calce pe urme și să fotografieze în zone de conflict, ce sfaturi i-ai da?

Mă feresc să dau sfaturi. Eu știu rar ce e bine pentru mine, cu atât mai puțin pentru altcineva. Când cineva întreabă, îi spun cum m-aș gândi dacă ar fi vorba de mine, este singurul lucru cinstit. Apoi acela decide ce dorește pentru el. Dacă mi s-ar părea că este un om care își dorește asta pentru motive bune, nu doar să apară ulterior la TV spunând că a fost în război, și că poate să-și asigure un minim obligatoriu de siguranță personală, i-aș spune să încerce, ca să vadă ce simte. Și să nu fie deloc curajos. Realist vorbind însă, câți dintre noi țin cont de un sfat care ar veni împotriva cursului de acțiune pe care ni-l dorim. De multe ori, cerem sfatul doar ca să auzim o confirmare, o încurajare că este ok ce dorim să facem. Este un mecanism interesant prin care, în mintea noastră, împărțim un pic cu altcineva răspunderea pentru ce am hotărât, în caz că lucrurile nu vor ieși bine.

Cum gândește un fotoreporter un cadru într-un moment de tensiune, între caracterul documentar al fotografiei, estetică, emoția transmisă, compoziție? Mai este timp de rafinat compoziția sau contează doar momentul surprins?

Nu este atât de dramatic ceea ce fac eu. Sunt extrem de rare situațiile în care chiar nu este timp să mă gândesc la compoziție. Probabil aș avea fotografii mai bune dacă aș fi permanent copleșit de tensiune, pentru că aș gândi mai puțin și n-aș strica atât de mult încercând să fac ceva „perfect”. Toate calitățile pe care le-ați enumerat acolo sunt importante pentru impactul unei fotografii. Eu nu am o educație în domeniul imaginii, am doar cunoștințe empirice. Probabil de aceea mă derutează segmentarea stilurilor de fotografie: de stradă, de presă, documentară etc. Pentru mine, există două categorii: fotografia „de artă”, adică imaginea pe care autorul o concepe și regizează integral, și cea spontană, în care intră toate categoriile de mai sus, presupunând, evident, că autorul nu s-a implicat în niciun fel pentru a influența conținutul. Evident, e o împărțire flexibilă, un peisaj poate să fie o imagine de artă, fără ca autorul să fi intervenit în vreun fel, sau un portret poate fi în categoriile ce țin de jurnalism, desigur în cazul în care autorul ne spune că persoana a pozat pentru acel portret și nu-l prezintă ca pe o fotografie realizată spontan.

Toate fotografiile sunt „documentare”, păstrează pentru totdeauna un moment din timp. Aceasta este pentru mine farmecul fotografiei, e o metodă de a „opri” timpul, de a păstra și transmite pentru totdeauna o emoție, o privire, un zâmbet care au durat o fracțiune de secundă. Fotografia e ceva foarte personal: în orice imagine pui suflet și ea transmite suflet. Chiar dacă e o „natură moartă”, o stradă pe care nu trece nimeni de exemplu, este privirea unică a unei ființe într-un moment unic în timp.

Ce înseamnă pentru tine o fotografie bună și care sunt criteriile după care o judecăm: impactul în societate, popularitate, premii? Ce îți dorești mai mult de la o fotografie pe care o faci?

Încep cu cel mai neimportant indiciu în stabilirea calității unei fotografii: premiile. Singura lor utilitate certă este că atrag atenția mai multor oameni, poate și dintre cei ne-pasionați de domeniu, asupra evenimentului pe care îl prezintă. Spre deosebire de sport, de exemplu, unde performanța este cuantificabilă matematic, în fotografie premiile sunt o chestiune atât de subiectivă și de relativă, încât chiar e o irosire de timp și gânduri să fii preocupat de asta atunci când lucrezi. Este greșit să faci un clasament al fotografilor bazat pe premii, definitorii sunt volumul și calitatea muncii unui om, chiar dacă nu a luat vreodată un premiu. Poți atinge mai ușor maximum personal de performanță într-un domeniu când faci ceva fără să te gândești la recompense, ci din pasiune. Cu gândul la premii vei face poze mai proaste decât puteai în mod normal pentru că nu vei fi 100% prezent în momentul în care lucrezi. Contează doar să dai tot ce poți mai bun în fiecare moment, în orice faci, fără să gândești nici o clipă la ce va spune „lumea”. E mult mai ușor de zis decât de făcut, știu, și eu gândeam diferit acum 20 de ani. Nici acum nu sunt, din păcate, complet imun la unii factori de stres externi, chiar dacă știu sigur că sunt total lipsiți de importanță. Emoția pe care o transmite o fotografie, numărul de oameni care rezonază cu o imagine, valoarea ei ca document/dovadă a unor lucruri care s-au întâmplat, astea sunt lucrurile cruciale. În domeniul jurnalismului, contează schimbările în bine pe care o fotografie le aduce, continuu să sper, în mintea și sufletul oamenilor. Sau schimbări practice, tot în bine, ale unor stări de lucruri. Nu în ultimul rând, o imagine e bună dacă luminează în orice fel, chiar și doar 1 secundă din viața unei singure persoane. Dacă am norocul să fac cu o fotografie măcar o persoană să exploreze un punct de vedere nou sau să fie un pic mai empatică, mai deschisă către ceilalți oameni, atunci chiar am realizat ceva extraordinar.

A woman cries during a religious service held by villagers in memory of the victims at the crash site of Malaysia Airlines Flight 17, near the village of Hrabove, eastern Ukraine, Tuesday, July 22, 2014.

Vorbim mereu despre greșeli în fotografie, dar în domeniul acesta, greșelile pot fi fatale, la propriu. Un fotoreporter tânăr, dornic de afirmare și plin de adrenalină, își poate asuma niște riscuri prea mari. Care este echilibrul între dorința de a face o fotografie extraordinară și evitarea unor situații ce pot fi fatale? Cât de importantă este echipa și organizarea în astfel de teatre de conflict? Dacă cineva ar vrea să meargă singur, freelancer, să documenteze într-o astfel de situație, ce l-ai sfătui?

Aici nu e vorba de greșeli în fotografie, ci de imprudență sau greșeli de logistică. Nu sunt numai fotografi tineri vulnerabili la asta dar, desigur, aceștia pot fi mai predispuși. E greu de stabilit formula echilibrului: dacă dorința mea de a face o fotografie poate pune în pericol oameni din echipa care mă ajută să lucrez, este suficient pentru a renunța la idee. Impactul unei fotografii, oricât de extraordinară ar fi, este teoretic. Rănirea cuiva, pierderea unei vieți, sunt lucruri imediate, ireversibile. Indiferent cât de mult aș suferi după o imagine pe care nu am ajuns să o fac, asta nu va sta niciodată în balanță cu posibilitatea de a face unui alt om vreun rău. Foarte mulți oameni, al căror nume e rar menționat, contribuie la un material jurnalistic în general, iar într-o zonă de război aportul lor este absolut indispensabil. Sunt șoferi, traducători, facilitatori (fixeri) și mulți alții fără de care nu ajungi nici să scoți aparatul din geantă în condiții de siguranță. Evaluez meritul personal în tot ce am făcut în aceste locuri la maximum 10 la sută din totalul muncii colegilor mei. Nu luați asta drept modestie sau falsă modestie. Este o evaluare foarte realistă a importanței muncii de echipă într-o zonă de conflict. Dacă m-aș referi doar la Ucraina, fără ajutorul lor, în condițiile în care eu nu vorbesc nici una dintre limbile uzuale de acolo, nu aș fi reușit mai nimic în termeni de acces. În fotojurnalism există acest inconvenient, dacă nu ajungi la fața locului, nu poți face fotografii. E extrem de complicat ca cineva să funcționeze singur într-o zonă de conflict. Nimic din ceea ce facem, chiar în viața normală, de zi cu zi, nu facem cu adevărat singuri. Înțeleg dorința de a avea întreg creditul pentru o realizare, dar nu e nicio activitate umană în care cineva își poate asuma 100% meritul pentru rezultat. Un succes nu-și pierde nimic din valoare dacă ești conștient și admiți că au contribuit și alții la el. E plăcut și terapeutic să mă gândesc cu recunoștință la toți cei care au contribuit și contribuie ca eu să exist și să fac lucrurile pe care le fac. Sunt profesii în care îți poți asuma un procent mai mare de credit pentru rezultatul final dar jurnalismul, mai ales cel de război, nu e printre ele. Ca freelancer, dacă nu ești cetățean al acelei țări și nu vorbești limba, e nevoie de foarte mulți bani pentru a putea lucra. Nu este imposibil dar, pentru a face ceva serios, vei avea nevoie de oamenii pe care i-am menționat mai sus, sau de un om care să facă toate meseriile acelea, de echipament de protecție, de mașină și alte lucruri, pe scurt, de resurse materiale mari. Subliniez, dacă vrei să faci ceva serios. Pentru că poți și doar să treci granița țării aflate în conflict și să faci ceva superficial, pe care să-l prezinți ca excepțional.

A Ukrainian firefighter drags a hose inside a large food products storage facility which was destroyed by an airstrike in the early morning hours on the outskirts of Kyiv, Ukraine, Sunday, March 13, 2022.

Din punct de vedere tehnic, cât de mult te ajută progresele enorme prin care a trecut aparatul de fotografiat din anii 90 și până azi? Cum arată geanta unui fotoreporter? Ai vreun obiectiv sau vreo focală pe care o folosești mai des?

Eu nu pun accent pe tehnologie. Se promovează tot mai mult în ultimii ani, din motive pur comerciale, ideea că nu poți face fotografie de calitate decât cu cele mai scumpe aparate și lentile disponibile. Nu spun că orice tip de fotografie se poate face cu orice aparat sau că nu există diferențe vizibile între cea mai ieftină și cea mai scumpă lentilă. Fotografia este în cea mai mare măsură ceea ce „vede” cel care o face cu sufletul, mintea și ochii. Orice telefon mobil mediu din prezent este net superior oricărui aparat foto până în 2005. Îmi amintesc nenumărate imagini extraordinare făcute cu echipamente dinainte cu mult de această epocă. Accentul trebuie să rămână pe bucătar și ingrediente și nu pe vasele sau camera în care gătește. Dacă e ceva extraordinar într-o fotografie, perfecțiunea tehnică nu e importantă, nu contează dacă e făcută cu cel mai ieftin sau cel mai scump aparat.

Dacă nu ai nimic de soi într-o imagine, însă calitatea tehnică este impecabilă, pentru că ai folosit un scump echipament, dovedește cel mult că se poate produce ceva prost chiar având cele mai bune condiții. Asta e un adevăr pe care îl știm cu toții, nu e nevoie de dovezi suplimentare. Eu folosesc în general un 70-200mm și un 16-35mm. Mai recent fac experiențe și cu lentile fixe mai luminoase…sunt interesante. Nu mă simt în siguranță fără zoom-uri, rolul meu este să aduc imagini care să descrie ansamblul unui eveniment, dar și detaliile sale; eu nu reușesc să fac asta cu doar două sau trei focale fixe, chiar dacă aș presupune că umblu permanent cu trei aparate de gât, ceea ce nu e foarte practic. Echipamentele din prezent sunt dintr-un film științifico-fantastic chiar în raport cu cele de acum 10 ani. Singurul lor cusur important e că nu mai poți da vina decât pe tine atunci când nu-ți iese, din punct de vedere tehnic, o imagine. Nu-mi ies mai multe fotografii utilizabile în prezent decât atunci când aveam la dispoziție maximum 38 de expuneri pe un film, deși trag cel puțin de 10 ori mai multe la orice eveniment decât atunci. Calitatea unei fotografii e influențată de cât de mult gândești înainte să apeși o dată, nu de numărul de apăsări. Exact ca în comunicarea verbală, pentru că fotografia e tot un limbaj: contează cât gândești înainte să vorbești nu cât de mult vorbești. Desigur, nu înseamnă să nu profităm de posibilitatea de a experimenta diferite lucruri tragând mai mult pentru că nu mai suntem limitați de film. Școala clasică este, fără îndoială, utilă în fotografie, dar trebuie folosite și progresele, ar fi bizar să înhamăm azi cai la autobuz pentru că așa era odată, e ok să pornim motorul. Sunt fotografi care îmi spun că nu declanșează decât dacă toate planetele sunt aliniate și văd în vizor EXACT cadru pe care îl doresc, pentru că asta înseamnă profesionist. Îi admir pe cei care știu atât de exact ce vor și au acces și la luxul de a face doar asta. Eu declanșez mai mult fără să fiu sigur, sunt mulțumit și cu succese accidentale.

An ethnic Albanian refugee woman from Selce, Macedonia sits in a bus with her child as they arrive in Prizren, southern Kosovo, Tuesday March 27, 2001, after fleeing on foot two days ago the fighting in Macedonia.

 Cum reușești să te detașezi de ceea ce se întâmplă pe teren și să nu te lași copleșit de tot ce vezi în jur? Cum decurge o zi obișnuită când fotografiezi o zonă de conflict?

Nu reușesc să mă detașez și nici să nu mă las copleșit. Nu mi-am dat mulți ani seama de asta, însă acesta este adevărul. Când sunt acolo, mă concentrez pe ce am de făcut, asta îmi ocupă în general toată atenția și nu îmi lasă timp pentru autocompătimire. Nu înseamnă însă că nu simt efectele. Cred că nu e nimeni care face meseria asta cu sufletul și reușește să nu fie afectat. Iar dacă este, cred că nu pierd nimic dacă nu-l cunosc. Zilele sunt de multe ori așteptare frustrantă pentru a avea acces undeva în relativă siguranță. Pot trece 2 săptămâni fără să reușești mai nimic iar concurenții tăi să reușească. În tot acest timp, prezența ta acolo costă bani și efort. Așa apare tentația periculoasă de a face ceva fără a lua toate măsurile de siguranță posibile. Trebuie să-ți reamintești constant că nicio fotografie nu merită riscul de a păți ceva rău, mai ales în situația în care știi că îți asumi mai mult risc decât este rational acceptabil.

Poate pare stupid să întrebi asta pe cineva care a trecut prin zeci de ani de conflicte, dar există vreo întâmplare care te-a marcat de când ai pornit pe drumul fotojurnalismului? Există fotografii care sunt mai aproape de sufletul tău sau au o poveste aparte?

Tot ce fac zi de zi, nu numai în război, mă marchează la un anumit nivel, ca pe noi toți. Nu-mi place să povestesc lucruri punctuale și motivul principal este legat de un fenomen tot mai prezent: fake news. Aud foarte multe povești inventate de oameni care doresc să-și facă o imagine proeminentă pornind de la jurnalismul de conflict. Văd și texte, uneori pe platforme de la care am așteptări legate de calitate, care relatează situații de război al căror realism s-ar îndoi și un copil pasionat de filme cu super eroi. Reacția mea este să nu mai spun nimic pentru că îmi dau seama că nu există niciun instrument eficient care să indice că poveștile mele nu sunt și ele o invenție.

 Cum s-a schimbat rolul fotografiilor, mai ales în ultimii ani? Mai pot ele face diferența, în contextul atâtor manipulări și fake news sau ai impresia că, indiferent cât de bine îți faci meseria, va fi oricum contestată, fără argumente reale?

Rolul fotografiei și al jurnaliștilor este mai important decât oricând, tocmai pe fundalul acesta de fake news și manipulare. Bombardați de știri false, oamenii care încă își doresc să gândească cu propriul cap și care nu sunt cantonați fatal în una dintre taberele opuse pe care fake news le creează, se retrag din orice dezbatere. Aceștia nu mai cred nimic și nici nu vor să mai acționeze în nicio direcție, de teama de a nu fi din nou victima unei manipulări. Astfel dispare din viața socială un grup esențial, care își dorește să înțeleagă, are mintea deschisă, nu este paralizat de mentalități tribale medievale. Acest spațiu lăsat liber prin dispariția celor pentru care adevărul contează încă va fi ocupat – în acest caz de cele două tabere rezultate din polarizarea la care duc știrile false sau cele pur partizane. Evoluția nu vine de la cei care nu doresc să-și schimbe convingerile. Vestea proastă pentru aceștia este că nimic nu este doar alb sau negru pe lume, indiferent de dorința naturală a oamenilor de a-și găsi confort sau siguranța în niște certitudini veșnice. Farmecul existenței vine tocmai din infinitul de nuanțe, nici fotografia alb-negru nu este făcută din alb și negru pur, nu s-ar mai înțelege nimic din ea. Nu pot, evident, să „promit” nimic legat de impactul imediat al unei fotografii pentru că, într-adevăr, va fi contestată în fel și chip uneori chiar și de oameni la care nu te-ai fi așteptat niciodată. De asemenea, știu că, la prima vedere, și chiar la o examinare atentă dar fără instrumente de nivel criminalistic, în prezent nici eu nu pot deosebi o imagine reală de una deep fake în care s-au investit mult timp, efort și tehnologie modernă. Trăim un nou Ev Mediu – tot mai mulți au convingeri bazate pe basme, sunt gata să se omoare pentru ele, îmbrățișează gândiri izolaționiste sau rasiste sau aderă la idei care ar trebui să mai existe doar în cărțile de istorie. Chiar dacă este o eră ultra-tehnologizată și avem în buzunar un aparat care ne dă acces la aproape tot ce a „aflat” specia umană până în prezent, mulți oameni par atrași irezistibil de mentalități și valori medievale. Sunt însă sigur că niciun ev mediu nu durează la infinit. Singura soluție poate veni de la oamenii aceia de care spuneam că acum se retrag. Sper că nu se vor retrage toți, iar curajul celor care nu se retrag îi va inspira pe ceilalți. Rolul jurnaliștilor de orice tip, care fac meseria asta cu onestitate, este esențial în aceste vremuri. Există încă oameni care doresc să știe adevărul „adevărat”, acesta este singura lumină care poate străbate ceața prin care navigăm acum. Pentru că altfel, deși nu va fi infinit, noul ev mediu va dura foarte mult. Va dura și mai mult ca efectele acestuia să dispară din mentalul colectiv.

Când te întorci după o perioadă lungă dintr-o zonă cu război și multă suferință, cum reușești să te conectezi cu oameni care se plâng din toate nimicurile și înjură cu patos, fiind convinși că traiul lor e greu și nedrept? Cum se împacă viața de fotoreporter de război cu cea de familie? Nu ai o presiune din partea celor apropiați? Te-ai gândit vreodată să renunți și să rămâi într-o zonă mai sigură?

E complicat să te reconectezi la problemele de acasă. E și mai complicat să faci față intoleranței din societatea de aici sau predispoziției accentuate la violență, fie verbală, fie în trafic, de exemplu. Am făcut multe greșeli din cauza acestor greutăți de readaptare. Am fost ne-delicat sau ne-empatic cu siguranță, în anii de început, cu mulți oameni, cei mai mulți foarte apropiați. Pentru că, în mod ironic și suprem nedrept, cel mai rău ești cu cei care îți sunt apropiați, cu ceilalți mai aplici niște filtre de comportament. De mai mult timp am permanent în vedere că existența fiecăruia dintre noi se petrece în sisteme de referință diferite. Oricât de apropiați am fi, nu suntem identici. O situație de nesuportat în viața unui om norocos este raiul pe pământ pentru cineva cu mult mai puțin noroc. La fel o problemă îngrozitoare pentru primul este o glumă pentru cel de-al doilea. Nu înseamnă că unul are dreptate și celălalt nu, sau că problemele unuia sunt reale și ale celuilalt imaginate – pur și simplu e o chestiune de perspectivă și experiență personală. E simplu în principiu, dar foarte greu de aplicat în timp real dacă treci dintr-un sistem în altul. Peste sistemele de referință individuale se suprapun cele generale, cum ar fi situația țării în care trăim: într-o țară aflată în război, mentalul colectiv este complet diferit de cel dintr-o țară în care e pace. Cel care vine din război și a pierdut totul s-ar putea enerva destul de ușor dacă îl claxonăm 30 de secunde continuu pentru că a căzut pe gânduri și nu a pornit instantaneu de la semafor. Eu fac tot posibilul să-mi amintesc mereu că nu știu ce e în sufletul altcuiva. Este un om ca mine, așa cum eu am zile în care mă agită orice, așa are toată lumea. Ar fi păcat să se întâmple ceva regretabil, doar pentru că ziua mea proastă s-a suprapus cu a altuia. Viața de fotoreporter – fără să fie de război – se împacă foarte greu cu viața privată, sau viața de familie. În principal din cauza programului absolut imprevizibil și a absenței zilelor libere în sensul tradițional al termenului, weekend-uri etc. Dacă la asta adăugăm și războiul, cu stresul pe care cei apropiați îl simt pentru siguranța ta, avem ingredientele perfecte pentru dezastru. Cu toate acestea, cei apropiați mie au fost întotdeauna foarte generoși, au înțeles de ce fac lucrurile acestea și nici nu au încercat să mă oprească, nici nu m-au încărcat cu vinovăția că, făcând ceea ce fac, le provoc suferință. Aș vrea să cred că eu, în locul oricărui dintre aceștia, aș fi reacționat la fel, dar nu prea reușesc.

Interviul acesta m-a făcut să mă simt ca la școală: n-am știut să răspund la subiect, dar am scris foarte mult în speranța că voi obține totuși o notă de trecere. Dar sunt liniștit pentru că am fost sincer și am scris cum am putut eu mai bine în acest moment. Chiar dacă repetiția e agasantă, spun din nou, pentru că la asta se rezumă de fapt totul: contează doar să ai intenții bune și să dai tot ce ai mai bun, orice ai face.

Revista printată cu interviu integral poate fi cumpărată de pe f64.ro, photosetup.ro, fotohobby.ro, Cărturesti Constanța, si de pe http://www.avatar-shop.ro